Tiraspol, aprilie 2006

Unele lucruri pur şi simplu se întîmplă. Fără să plănuieşti îndelung fără să planifici, fără să te gîndeşti a doua oară.

Exact aşa am ajuns să plecăm spre Tiraspol în seara zilei 12 aprilie. Despre situaţia liceului, a unicului liceu românesc din Tiraspol, aflasem ceva informaţii de la posturile de televiziune româneşti în special de la Realitatea tv, dacă îmi amintesc corect, în perioada asediului miliţiei transnistrene. Spre ruşinea mea, ştirea mi-a trecut, oarecum pe lîngă urechi la fel ca majoritatea celorlalte ştiri.

Ceva mai tîrziu am descoperit, absolut întîmplător portalul Grupului Independent pentru Democraţie, care reda in detaliu întreaga situaţie. Am reuşit chiar să intru în contact „virtual” cu o familie de români transnistreni şi de aici încolo totul a venit de la sine. Am început să strîngem bani de la prieteni şi cunoscuţi, hotărîţi fiind să-i ducem personal „destinatarilor”. La strîngerea banilor pentru cadouri au participat peste 100 de romani. Fiecare cu cît a putut. Ţin să le mulţumesc şi pe această cale!

După cum spunem, pe 12 aprilie, profitînd de o oarecare acalmie la graniţa transnistreană precum si de apropierea Paştelui m-am suit, împreună cu un prieten în „Trenul prieteniei”- rapidul ce face legătura între România şi Basarabia. Călătoria a fost o simplă formalitate iar ora 9.00 a zilei de joi ne-a găsit pe peronul proaspăt renovatei gări din Chişinau.

Pînă la ora stabilită pentru întîlnirea cu dna. profesoară Raisa Pădurean am hotărît să vizităm rapid Chişinăul – Oraş Românesc…cu bune şi cu rele…asta e impresia pe care ne-a lăsat-o: Un bulevard central – Ştefan cel Mare- unde clădirile istorice (bănuiesc, datînd din perioada interbelică) bine întreţinute alternează cu reprezentanţe ale firmelor mari; aglomeraţie şi dezorganizare în zona autogării, cenuşiul „colorînd” periferiile.

Pe stradă lumea vorbea un amalgam de română şi rusă, dar nici nu e de mirare avînd în vedere procesul intensiv de deznaţionalizare şi rusificare la care au fost supuşi timp demai bine de 50 de ani românii basarabeni. Chiar şi acum, autorităţile statului provin din fosta „elită” sovietică şi asta se simte. În timp ce categoriile sociale active au luat calea exilului avînd ca destinaţie fie România, fie apusul european în Basarabia au rămas să-şi facă de cap rusofilii şi neo-comuniştii…cea mai elocventă dovadă în acest sens fiind reprezentată de rezultatul ultimelor alegeri…

Dar revenind: după oareşce peripeţii cauzate de o neînţelegere legată de locul exact de întîlnire am reuşit să ne întîlnim cu dna. Raisa. Microbuzele spre Tiraspol pleacă din autogara centrală din jumătate în jumătate de oră. Aşteptînd în autogară am văzut şi primele maşini „înmatriculate în Republica Transnitreană”. Nu am înţeles exact în virtutea cărui fapt circulă aceste maşini neînmatriculate, de drept, dar, oricum, pe la ora 18.00 ne aflam şi noi la bordul unuia dintre aceste microbuze fantomatice, în drum spre Tiraspol. Şoseaua, plină de gropi, m-a făcut din nou să mă simt ca acasă.

Pe drum am vorbit vrute şi nevrute despre România, despre românism, diaspora românească, aşa că timpul a trecut repede pînă la primul punct de control – aparţinînd statului moldovean. A urmat aşa-numitul „punct al pacifiştilor”, deservit în paralel de un soldat basarabean, unul rus şi unul ucrainean. Imediat după ce am depaşit ultimul punct al poliţiei basarabene a început să se profileze în depărtare stema, de inspiraţie sovietică, a pseudo-republicii de pe Nistru, stemă ce tronează deasupra punctului vamal.
Ca străin la intrarea în Transnistria, trebuie să completezi, în limba rusă şi cu caractere chirilce, un formular special. Odată completate formularele de către dna. Raisa (întrega operaţiune a durat în jur de 15 minute, timp în care microbuzul a trebuit să ne aştepte, spre nemulţumirea vădită a şoferului care vocifera insistent în limba rusă) am putut pleca mai departe.