1 februarie – 140 ani de la naşterea lui Şt. Luchian, pictorul florilor…

Astăzi, 1 februarie, se împlinesc 140 de ani de la naşterea, la Ştefăneşti, în nordul Moldovei, a „zugravului” artist, Ştefan Luchian, cel care a fost un prieten al oamenilor, al naturii şi a ştiut să dăruiască viaţă din viaţa lui fiecărei imagini pe care a fixat-o pe pânză ori pe carton.

Secţia de Artă a Bibliotecii Judeţene C. Sturdza, a ales să scoată în evidenţă azi, la ceas de aducere aminte, printr-o expoziţie , o secţiune a operei lui Ştefan Luchian, mai vastă decât cea consacrată observării chipului omenesc şi anume a peisajelor, a florilor, datorită cărora Luchian chiar aşa este perceput de o mare parte a publicului, ca „pictorul florilor”. Acestea, fie ele de grădină, de seră sau de câmp, i-au fost interlocutorii intimi şi cei mai dragi.

„Anemonele, capodopera aceasta a lui Luchian vorbeşte poate , în cea mai mare măsură, despre ceea ce înseamnă transferul de suflet al artistului în universul operei” (Zoe Dumitrescu Buşulenga).

Se cunoaşte că viaţa pictorului a fost afectată ultimii 15 ani de o suferinţă grea şi putem spune că asupra florilor a proiectat toate stările sale, zvâcnetul bucuriilor scurte, dar mai degrabă transparenţa melancoliilor, gândurile despre ofilire, veştejire şi moarte. Măiestria pictorului pentru transpunerea florilor pe pânză este de neegalat, el reuşind să redea într-un lung şir de opere, adevărate miracole de simplitate şi de fineţe, de colorit strălucit şi delicat, în acelaşi timp.

Orice specie de floare – anemone, tufănele, trandafiri, dumitriţe, maci, garoafe, nalbe, crizanteme…- a fost privită de Luchian cu dragoste, cu înţelegere, cu duioşia unui destin comun împărtăşit. Florile lui Luchian sunt tratate diversificat, aceleaşi flori le privim astăzi mereu aşezate altfel, pictate în diverse unghiuri, chipuri, după starea lăuntrică a pictorului.

Universul floral al creaţiei lui Ştefan Luchian, atât de bogat şi diversificat, expus în expoziţia „Anemone, Tufănele, Trandafiri…” de la Secţia de Artă, ne duce cu gândul la ce spunea Dan Hăulică: „…nimic, în pictura noastră, nu cuprinde mai mult specific românesc decât o garoafă sau o anemonă, apărute într-un tablou de Luchian”. Şi nu putem să nu amintim aici de faptul că pictorul a trăit o perioadă la Moineşti, loc îndrăgit pe care îl prezenta astfel într-o scrisoare din 7 august 1909, adresată unor prieteni:
„ Au trecut trei săptămâni de când mă aflu aici…şi ce lucruri frumoase se află prin partea locului. Frumos e un biet cuvânt searbăd şi neânsemnat care nu spune nimic din splendoarea scânteietoare a peisagiului din Moineşti. Am colindat şi eu multe ţinuturi din ţara noastră şi chiar din alte ţări dar nu se potrivesc cu ce am găsit aici” …sau „Blagoslovit ţinut şi fericit cine va putea cel puţin cât un grăunte s-aştearnă cu boele pe o bucată de pânză un colţişor din acest colos superb”.

Noi, cei de azi, ştim că Luchian a reuşit şi că l-au inspirat şi meleagurile băcăuane.

Prof. Ana Chiscop,
Secţia de Artă