Şcoala românească în derivă, rezultatul societătii bolnave

În şcoli au loc bătăi, între elevi, şi culmea între fete, mergând până la mutilarea fizică; se consumă băuturi alcoolice şi droguri; fumatul este fenomen de masă; elevii îşi admonestează şi pălmuiesc profesorii, dorind note mai mari sau promovarea; frecvenţa la ore lasă foarte mult de dorit. Deseori profesorii sunt bălăcăriţi prin texte, cu un limbaj suburban, pe internet. În şcoli se fură, bani, cărţi, telefoane mobile etc., se pretind şi se plătesc taxe de protecţie.

Plutind, mai mult în derivă în ultimii ani, pe apele învolburate ale unei tranziţii care nu se mai termină, şcoala românească, renumită în Europa de la Spiru Haret încoace, se află vizibil în pragul unui pericol, al unei prăbuşiri spectaculoase.

O prăbuşire cu urmări dezastruoase pentru viitorul apropiat, dar şi mai îndepărtat al societăţii româneşti. Este o realitate faptul, semnalat pe diverse canale media, că şcoala românească se confruntă, în ultimii ani, cu grave probleme, în primul rând de ordin disciplinar, şi nu numai, în rândul elevilor. Deşi aspectele negative sunt mereu semnalate, uneori excesiv mediatizate, nu sunt urmare de măsuri eficiente care să ducă la eradicarea lor. Ba dimpotrivă. Este îngrijorător că un fapt negativ semnalat prin mijloace media, în loc să fie stopat, se multiplică în zilele şi săptămânile următoare. În acest sens exemplele sunt numeroase, oferite cu voluptate de presa scrisă şi video.

Se vor găsi unii care să spună că exagerăm, că nu înţelegem „evoluţia climatului şcolar” la începutul unui nou secol şi mileniu. Cred că este necesar să ne exprimăm puţin îngrijorarea, Mi-am început şcoala cu şase decenii în urmă sub regimul monarhic al M. S. Regele Mihai I. Am mers la şcoală „cu flori” pe 10 Mai! Mi-am continuat şcoala în anii preluării puterii de către comunişti şi ai sovietizării ţării şi apoi al regimului totalitar.
Generaţia mea, dar şi următoarele, a fost marcată de urmările dezastruoase ale reformei învăţământului românesc din 1948 în fapt al sovietizării învăţământului românesc. Am slujit catedra de istorie în anii de „triumf şi agonie ai comunismului”, dar şi după descătuşarea din 1989.

Dar niciodată, în cei peste 60 de ani în care am fost elev, student şi profesor, în şcoala românească nu a fost atâta stare de indisciplină, de lipsă de interes deseori, şi nu numai din partea elevilor.

Ne mai amăgim deseori cu rezultatele elevilor români la olimpiadele internaţionale, dar aceste rezultate sunt excepţii care fac şi mai vizibilă discrepanţa dintre cei puţini, care „vor şi pot”, şi marea masă a elevilor. Notele din cataloage nu reflectă realitatea. Nu întotdeauna nota este bazată doar „pe ştiinţa de carte”. Sunt cazuri în care elevii submediocri termină examenul de „BAC” pe locuri fruntaşe.

Adevărul este că nivelul pregătirii şcolare a scăzut în ultimii ani şi acest proces a mers mână în mână cu indisciplina şi proliferarea violenţei.

Ceea ce este, în primul rând, alarmant şi îngrijorător este starea de indisciplină din şcoala românească.

În şcoli au loc bătăi, între elevi, şi culmea între fete, mergând până la mutilarea fizică; se consumă băuturi alcoolice şi droguri; fumatul este fenomen de masă; elevii îşi admonestează şi pălmuiesc profesorii, dorind note mai mari sau promovarea; frecvenţa la ore lasă foarte mult de dorit. Deseori profesorii sunt bălăcăriţi prin texte, cu un limbaj suburban, pe internet. În şcoli se fură, bani, cărţi, telefoane mobile etc., se pretind şi se plătesc taxe de protecţie.
În mai multe şcoli din 10 judeţe ale ţării criminalitatea a crescut alarmant de mult. Deseori nu există respect pentru şcoala în care învaţă elevii, pentru tradiţia acelei şcoli, pentru înaintaşi. Mereu le spun elevilor mei că la vestitul Liceu „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, unde am învăţat, nu am urcat pe scara monumentală din faţa liceului şi nu am intrat pe uşa principală decât după terminarea liceului, prima dată când mi-am luat diploma! Cum să intru pe aceeaşi uşă cu dl. director Brebeanu, cu distinsa mea profesoară de română Geta Pralea sau cu profesorul de istorie Dăscălescu?

Era această atitudine, a noastră, a tuturor elevilor, o formă de respect faţă de profesori, dar şi faţă de tradiţia liceului nostru. Ce se întâmplă azi, în şcolile româneşti, o ştim cu toţii…

Care să fie cauzele acestei situaţii? Oare numai elevii sunt de vină, şi în primul rând ei? Din capul locului spunem un nu categoric.

Mai întâi trebuie relevat că şcoala a ajuns unde este deoarece societatea românească, în ansamblu, este bolnavă. Elevii de azi, în majoritatea lor, au pierdut scara valorilor pentru că şi părinţii lor nu o mai au. Valorile sunt deseori răsturnate.
Mulţi elevi cred că valoarea supremă este banul. Asta o ştiu de acasă, din presa scrisă, Tv etc. Mulţi şi nu numai dintre elevi, nu înţeleg sensul suprem al libertăţii dobândite de noi în decembrie 1989. La lecţii, de ani de zile, le spun elevilor că încă în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, din 26 august 1789, adoptată în timpul Marii Revoluţii din Franţa, se arată limpede că „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia”. Această definiţie este valabilă şi azi, şi se regăseşte în documentele fundamentale privind drepturile omului. La noi însă, după 1989, unii cred, evident greşit, că în virtutea dreptului la libertate poţi face orice: să insulţi, să nu respecţi colegul şi dascălii, ba deseori nici părinţii; să nu respecţi regulamentele şi legile; să întârzii sau să lipseşti nemotivat de la ore, să fumezi unde vrei, dar şi mai grav să consumul băuturi alcoolice şi droguri, să participi la acte antisociale etc. etc.

Starea în care a ajuns şcoala românească se datorează mai multor factori. Enumerăm doar câţiva, într-o ordine aleatorie. În multe cazuri părinţii şi elevii au rămas datori, sau unii chiar corigenţi la „cei şapte ani de acasă”. Lectoratele cu părinţii au devenit o activitate formală, lipsesc cu desăvârşire sau la aceste activităţi sunt prezenţi doar 5-10 părinţi, de regulă din partea elevilor buni.

Profesorii au şi ei partea lor de răspundere. Nu stau suficient în mijlocul elevilor. Profesorii şi elevii nu se cunosc suficient. Nu toţi profesorii îşi fac datoria la clasă. Aflaţi la început de carieră, unii profesori sunt deficitari în ceea ce priveşte pregătirea „metodică” (a se vedea şi notele slabe obţinute, la „Metodică”, cu ocazia concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice).
Prea se stimulează „şcoala paralelă”, adică practica meditaţiilor la domiciliu, pe care unii profesori o cultivă cu un devotament demn de o cauză mai bună. Unii abia aşteaptă o grevă în învăţământ pentru a intensifica meditaţiile. Pentru a şti unde s-a ajuns semnalăm, ceva incredibil, şi anume că unii elevi plătesc ore de meditaţii, pe care nu le fac niciodată, doar pentru a primi note mari, care să le mărească media generală.

Profesorii-diriginţi discută puţin cu elevii problemele care-i frământă; relaţiile dintre profesori şi elevi sunt deseori rigide, sau prea apropiate şi prost înţelese. Se organizează puţine activităţi de petrecere a timpului liber (a rămas doar „balul bobocilor”); excursiile, câte se mai fac, se limitează la seri de dans în alte oraşe sau la munte; sunt ocolite muzeele, casele memoriale, monumentele istorice etc. În aceste excursii, deseori elevii şi profesorii însoţitori fumează şi consumă băuturi alcoolice împreună.

La vârsta pe care o au, aflaţi în plin proces de formare a personalităţii lor, elevii au nevoie de modele. Ce modele li se oferă elevilor? Sunt toţi profesorii modele pentru elevii lor? Mă îndoiesc. Mijloacele media, presa, televiziunile etc. ce modele oferă? Majoritatea emisiunilor TV sunt de prost gust, unele chiar nocive, promovează incultura.

Un post de televiziune a mers recent până acolo încât a manelizat imnul de stat. Cu ocazia Crăciunului alte televiziuni au adaptat colindele tradiţionale la limbajul suburban, gen „vacanţa mare”. Pe principalele posturi de televiziune, inclusiv TVR, în noaptea de revelion, la un moment dat se cântau numai manele.

Prezintă televiziunile medalioane sau portrete de personalităţi autentice din trecutul sau prezentul societăţii româneşti? Foarte, foarte rar, motivându-se că nu au audienţă. În schimb apar seară de seară „pe sticlă” câteva figuri de „conducători” agramaţi din fotbalul românesc. Da, dar aceştia fac audienţă ni se spune mereu.

Ar putea oferi tinerilor, elevilor şi studenţilor, adevărate modele clasa politică românească.

Dar avem o clasă politică, este aceasta capabilă să ofere modele? Evident nu. Deseori clasa politică oferă „modele” de neurmat: oameni politici corupţi, „îmbogăţiţi peste noapte”, oameni politici cu moşteniri dubioase, parlamentari care dorm în timpul dezbaterii unor proiecte de legi ce vizează prezentul şi mai ales viitorul ţării; figuri de „baroni locali”, oameni care s-au realizat fără multă muncă, fără multă ştiinţă de carte, fără o minimă moralitate.

Într-adevăr comunismul a distrus, mai ales după 1947, elita politică românească. După 1989 clasa politică este din nou în formare. Ne aflăm în situaţia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, în etapa de modernizare a României când clasa politică era în formare. Referindu-se la aceasta Titu Maiorescu spunea, că atunci, „clasa politică era în formare, dar avea valoare”. Noi azi constatăm că avem o clasă politică în formare, dar din păcate, în mare măsură, nu are valoare. La adresa clasei politice s-au făcut şi se fac aprecieri dintre cele mai îngrijorătoare. Zilnic, clasa noastră politică ne oferă spectacole, mult mediatizate, de cea mai proastă speţă, din care tineretul nu are absolut nimic bun de învăţat, dimpotrivă.

Ce este de făcut?

În primul rând şcoala, precum şi toată societatea românească, au nevoie de o regenerare morală. Şcoala are nevoie de o reformă de profunzime, reală, mergând de la planuri şi programe la corpul didactic şi masa de elevi, până la fiecare profesor şi fiecare elev în parte.
Conducerile şcolilor, consiliile profesorale, comisiile de disciplină, este necesar să fie mai active, mai exigente cu toţi factorii implicaţi în procesul de învăţământ.
Trebuie reevaluată şi revitalizată colaborarea şcoală-părinţi, diriginţi-părinţi, dar şi relaţia profesor-elev sau elev-profesor.

Poate sunt eficiente, într-o anumită etapă, camerele video în şcoli; poliţia, care de regulă străluceşte prin absenţă, să fie „prezentă” la intrarea în curtea şcolii, şi nu lângă caloriferele din holurile şcolii. Rămâne de actualitate şi problema uniformelor, specifice fiecărei şcoli, sau pur şi simplu al unui semn distinctiv, fie şi o eşarfă de exemplu.

În orice caz mi se pare că s-a ajuns prea departe, în primul rând, cu starea de indisciplină, cu deteriorarea climatului benefic, atât de necesar unei activităţi didactice normale. Aşa încât alarma lansată este absolut necesară. Convingerea noastră este că problema violenţei în şcoli se va rezolva atunci când toţi factorii implicaţi vor acţiona coerent şi eficient. La toate acestea, şi multe altele încă nescrise aici, mai adăugăm o convingere a noastră şi anume: şcoala românească nu se vindecă cu vorbe, ci „cu şcoală”.

Autor: Prof. dr. Ioan MITREA, Revista Ateneu

Articol preluat cu permisiune, toate drepturile rezervate autorului.
© Ateneu, revista de cultura fondata in 1927
de George Bacovia si Grigore Tabacaru.
Serie noua editata de Consiliul Judetean Bacau.

Gasiti ultimul numar al revistei la chioscurile Rodipet din Bacau.
Pozitia in Catalogul Presei Interne: 4009.