Pete… Poveste

Cică odată, de mult, tare de mult, trăia un bătrân, lumea îi spunea Moş Anton, care iubea mult florile… I se rupea inima când adesea era nevoit să taie din ele şi să le ducă în piaţă ca să le vândă. Viaţa era grea, scumpă şi lui Moş Anton nu-i ajungea pensia aceea mică, de câţiva lei.
Aşa se face că în dimineaţa aceea, fiind şi zi de sărbătoare, a tăiat un braţ de lalele şi cu regretul de a se despărţi de ele, dar cu speranţa că la prânz va avea ce pune pe masă, a pornit spre piaţă. Lume multă, vânzători, cumpărători, cerşetori, ciorditori, gură-cască…

În colţul lui obişnuit, Moş Anton vindea câte o lalea sau câte un buchet, mai schimba o vorbă ba cu unu’, ba cu altu’, fără să ştie, fără să bănuiască măcar ce se întâmplă cu lalelele lui, ce discuţie se purta între ele.

O lalea cu petale strălucitoare, vişinii era, biata de ea! tare supărată. Creatorul, grăbit sau cu bună intenţie, nici ea nu ştia, scăpase câteva pete de galben pe petalele ei atât de catifelate şi fragile… Celelalte lalele, colegele ei adică, râdeau de ea, îşi dădeau coate şi se întrebau, fără fereală, chiar ca să fie auzite, cine Dumnezeu va cumpăra urâta asta de floare, aşa pocită, aşa pătată… Laleaua era din ce în ce mai tristă, nu se putea apăra, era singură, n-o apăra nimeni, se ştia pătată dar nu-şi închipuia că este aşa de urâtă şi râsetele şi vorbele celor din jur o dureau îngrozitor.

La un moment dat i-a şi scăpat o lacrimă de durere, lacrimă nici măcar văzută de celelalte lalele ocupate să râdă şi să se distreze pe seama ei. Moş Anton a simţit pe mână bobiţa aceea umedă, încărcată de atâta durere, tristeţe şi umilinţă, dar a bănuit că e vreun bob de rouă rămas rătăcit pe vreo petală mai ascunsă.

Pe când lalelele râdeau şi se distrau pe seama bietei lor colege de buchet, de Moş Anton se apropie în fuga mare Tudor, un băieţel din cartier pe care-l ştia de când era în căruţ.

– Moş Antoane, săru’ mâna! Ce mai faci? l-a-ntrebat copilu’.
– Ia, şi eu pe aici…
– Moş Antoane vreau să cumpăr o lalea… Ştii, azi e ziua lu’ mama şi…
– Alege, băiatu’ moşului, alege care-ţi place ţie mai mult…
– Pe cea mai frumoasă o vreau…
– Aşa să fie, băiete că şi mama ta e cea mai frumoasă, nu-i aşa?
– Daaaa! a răspuns copilul cu ochii mari aţintiţi în buchetul Moşului.
– Pe asta o iau, Moş Antoane! Şi copilul ia din buchet tocmai laleaua care era de râsul celorlalte…

Copilul îi dă Moşului banii şi pleacă ducând la buze cupa frumoasă a lalelei cafenii pătată cu galben…
Celelalte lalele au rămas un timp tăcute. Apoi, una dintre ele a exclamat cu răutate:
– Auzi tu, ce gusturi, ce preferinţe şi la ăsta micu’…